Simt românește - Silvia C.

Elev: CODREANU ANDREEA SILVIA

CLASA a VII-a

Prof. coordonator: Dascălu Monica

Şcoala GIMNAZIALĂ NR.1, sat Frumuşiţa, comuna Frumuşiţa, judeţul Galaţi

CONCURSUL NAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ

" Simt româneşte"

Jurnal de campanie

11.08.1916, Suceava

De mult circulă, din vecini în vecini, un zvon cutremurător: România va intra în războiul mondial de partea Triplei Înțelegeri. Dar astăzi este diferit, nu mai este un zvon, este un fapt! În ziarul de dimineață este scris mare, pe o pagină întreagă:

"Din data de 14.08.1916, România va intra în război de partea Antantei (Tripla Înțelegere). Dorim să recrutăm cât de mulți soldați apți și viteji putem. Vă puteți înrola la cele mai apropiate sedii militare pentru a vă apăra țara"

De aceea am început să scriu un jurnal, pentru a ține evidența zilelor ce vor urma... Am început să îmi fac bagajul de astăzi și o prietenă din cartier mi-a promis că îmi va tunde părul scurt. În rest, totul este în mâna sorții, dar este în regulă, nu îmi este teamă! Am crescut citind basme despre cavaleri care înving zmeii ce răpesc prințese frumoase. Țara mea este prințesa mea, nu...este o regină!

Mâine dimineață cocoșul va cânta puțin mai devreme pentru mine, vreau să fac un popas la Mănăstirea Putna. Așa că am să închid ochii și am să sper ca totul să decurgă în favoarea noastră.

12.08.1916, Suceava

Plânsetele mamei mele înspăimântau toți trecătorii deoarece fața ei era roșie și abia se mai putea ține pe picioare.

"De ce, draga mea, de ce?! Chiar nu poți rămâne...?" a spus cu glasul tremurând și sacadat.

"Nu, mamă, nu pot... deoarece nu vreau să aud nicicând un om de al meu vorbind altă limbă decât dulcea noastră limbă românească!"

M-am aplecat, i-am sărutat mâna și ascunzându-mi emoția și tristețea, luându-mi inima în dinți, am urcat în tren. Pe fereastră se puteau vedea câmpiile, viile și casele oamenilor. Sper ca această priveliște să nu piară niciodată. Era liniște, dar în adâncul sufletului știam că nu va mai fi peste câteva zile. Înainte să îmi pot da seama, trenul s-a oprit la prima stație, în apropierea mănăstirii pe care voiam să o vizitez.

...

Mănăstirea era aproape goală, doar o măicuță modestă se ruga în liniște la intrare. Nuanțele de albastru și galben sidefat acopereau pereții împreună cu fețele simple ale sfinților. Însă eu m-am oprit în fața icoanei Sfinților Împărați Constantin și Elena deoarece eu purtam numele de Constantina. M-am pus în genunchi și mi-am împreunat mâinile după care am rostit ce rugăciuni știam eu.

...

Drumul părea nesfârșit, la un moment dat am recunoscut față de mine însămi că mi-ar fi plăcut să dureze încă ceva timp... îmi era frică! Trebuie să recunosc că m-am gândit la toate posibilitățile și mă înspăimântau. Gândul ororii de pe front îmi făcea mâinile să tremure, dar nu am bătut atâta cale pentru nimic.

Trenul s-a oprit brusc și controlorul a anunțat oprirea: "Ora șase seara, gara Târgu Jiu, repet, ora șase seara...". Călătorii grăbiți se îmbulzeau să iasă pe ușă, în timp ce eu așteptam ca vagonul să se golească.

Regimentul 18 de infanterie, care avea forțe de uscat și care era comandat de colonelul Constantin Jipa, nu era foarte departe de gară. Am ajuns destul de repede, dar ceva îmi spunea că nu mă voi înrola la fel de repede, era o coadă lungă cât Dunărea, lucru care într-un fel sau altul mă face mândră. Când în sfârșit a ajuns rândul meu, mi-au luat măsurătorile și niște date personale, chiar dacă în loc de "Constantina Andruh" au scris "Constantin Andruh" m-au primit destul de bine și mi-au dat o insignă pe care scria "Soldat Andruh". Pentru un sediu militar este destul de bine dotat! Probabil din această cauză, după ce vom fi instruiți, am fost anunțați că prima misiune este de a aduce oamenii de la granițe în sediu, pentru protecția lor.

15.08.1916, Târgu Jiu

Instrucția nu a fost pe cât de complexă credeam eu că va fi ...probabil din cauza faptului că tatăl meu a fost soldat și am mai învățat câte ceva de la el. În urma testelor făcute de colonel, dumnealui a considerat că cel mai bine ar fi să stau în rândul al treilea, al plutonului coordonat de sublocotenentul Codrin.

În timp ce mașina de război dârdâia din cauza drumului aşa cum o făceam şi noi din cauza fricii, eu mă holbam pe fereastră unde deja puteam zări trupuri de soldați decedați în urma primului atac austro-ungar. Mă gândeam, evident, că în orice secundă pot ajunge unul dintre ele. Dar după o vreme, am ajuns la concluzia că chiar dacă mă sting, flacăra României mă va reaprinde numaidecât.

Am coborât cu toții din mașini și precauți, am înaintat în căutare de cetățeni vii. Pășeam cu jumătate de picior, cu mâinile încordate pe armă și cu speranța că totul va fi în regulă, dar nu cu certitudine. Când deodată, un foșnet s-a auzit din spate, m-am întors ca un iepure speriat și omul din umbră a început să tușească. Apoi a grăit cu o voce plăpândă și răgușită:

"Ești de al nostru? Să știi că nu o să am milă dacă încerci ceva!"

Mi-am relaxat mâna și m-am apropiat încet de umbră. Odată ce am putut vedea de aproape persoana, am fost îngrozită. Femeia era suptă la față si abdomenul îi era plin de sânge însă își ținea copilul în spate pentru a-l proteja. M-am ghemuit lângă ea și i-am pus mâinile pe umeri.

"Sunt un soldat român. Pot să te salvez pe tine și pe copilul tău."

"Este prea târziu pentru mine, prin el o să trăiesc și eu." s-a uitat la copilul muribund cu ochi mari, strălucitori.

L-am luat în spate și am pornit spre colegii mei. M-am uitat de zeci de ori peste umăr dar femeia nu m-a urmat și la un moment dat, nici nu mai era acolo...

...

În drumul spre sediu, am stat cu toții tăcuți gândindu-ne la câte corpuri neînsuflețite am văzut.

"Cum pot fi atât de cruzi?! De când a început războiul distrug tot ce li se împotrivește!" a spus nervos unul dintre camarazi.

"Li s-o fi umplut paharul de la atentatul de la Sarajevo..." explică un altul.

"Dar atunci o să le torn, până când curge pe dinafară!" am exclamat nervoasă la amintirea femeii din sat.

Un râs cumpătat s-a auzit de la volanul mașinii.

"Nu crezi că sunt vorbe cam mari?" a spus însuși sublocotenentul Codrin. "Dar admir curajul... Se spune că românii au multă dârzenie în ei. Sunt de acord, voi sunteți?"

24.07.1917, Mărășești

Acum că Târgu Jiu este sub ocupație germană, am fost trimiși la Mărășești. Antrenamentele au devenit din ce în ce mai dificile. De aceea scriu pagina aceasta de jurnal noaptea, la lumina unei candele. Un sunet însă mă deranjează și nu înțeleg ce poate fi acest troncănit continuu. Peste câteva minute realizez ce este, când alarma sună și din stânga și dreaptă aud numai o singură propoziție: "Armata germană atacă!"

Am sărit din pat, m-am îmbrăcat și m-am echipat. Ne-au adunat pe toți și ne-au dat instrucțiuni legate de atac. Toți soldații au răspuns în cor, punând mâna la frunte, militărește.

29.07.1917, Mărășești

În ultimele zile, am avut pierderi uriașe. Nu mai avem destule resurse și camarazii mei m-au părăsit unul câte unul. Nici nu am putut să îmi iau rămas bun...

Sublocotenentul este rănit grav în infirmerie. Când am fost să îl verific ultima dată, a început să îmi vorbească de parcă nu mai este o zi de mâine. Însă îi pot înțelege îngrijorarea, suntem pe punctul de a pierde bătălia. Din câte am fost anunțați multe întăriri vor ajunge peste o zi, două. Odată cu galăgia din afara cortului, mi s-a făcut pielea de găină. Știam ce va urma, simțeam un fior pe șira spinării.

Toți soldații rămași au ieșit la înaintare împotriva germanilor. Ținând armele strâns în mâini, cu ochii în patru și gata să apese pe trăgaci în orice clipă.

...

După ceva timp am mai rămas doar şapte, suntem împrăștiați și nu avem niciun mod de a comunica. Aud pași din spate dar mă îndoiesc că sunt camarazii mei. Mă întorc încet, pun ținta și apăs pe trăgaci. Totuși nu m-am mișcat destul de repede deoarece un soldat m-a observat și cu ultimele lui puteri mi-a nimerit abdomenul.

Nu regret nici o decizie luată până acum, sunt fericită că pot să spun că măcar am încercat să-mi apăr țara dragă. Dacă cineva găsește acest jurnal sper să înțeleagă ce am iubit eu atât de mult ... România! Și să înțeleagă că:

Orice ar încerca austro-ungarii sau germanii, România va fi întotdeauna Românie... Românii vor fi în continuare ce au fost și până acum. Ei, din exterior, nu înțeleg ce purtăm noi în inimile noastre. Nouă în vene ne curge sânge de viteaz. Noi, chiar dacă vom sfârșii așa cum ne este menit, vom continua să trăim odată cu țara: când ea va simți bucurie, noi vom zâmbi; când ea va fi lovită, pe noi ne va durea inima!

Noi simțim cum nimeni nu o face, noi simțim românește!!!