Revederea

Laptopul îmi iluminează fața, ochii mei obosiți închizându-se singuri. Îmi pun capul în mâini, simțind o presiune de la lumina constantă, iar tema complexă la română nu mă ajută, textul pe care trebuia să îl facem oferindu-mi prea multa libertate. Notificarea primită care a creat o nouă sursă de lumină în colțul camerei mi-a furat atenția de la ecranul obositor și mă ridic din pat pentru a putea vedea cine m-a deranjat.

Pe telefon văd numele unui necunoscut, iar curiozitatea mă cuprinde. Mă încrunt derutată și apăs pe notificare, accesând conversația. "Ma mai ții minte?" este mesajul primit, iar ora târzie îmi înfundă mintea, nereușind să mă gândesc la un nume. "Poftim?" îi răspund "Faci vreo farsă?". "De ce aș face, Liv?" îmi răspunde necunoscutul și îmi pot simți inima tresărind cât îmi citesc numele. "Ce? Te-am speriat?" continuă să îmi trimită mesaje. "Tu nu m-ai speriat pe mine?" tot continuă. "Crezi ca eu nu m-am simțit la fel?". "Dacă ai fi fost in locul meu, ai fi facut la fel" . " Nu sunt nebun". "Esti speriată, nu?" . "Inima îți bate tare, nu?" . "Crezi că e o gluma, nu?" . Se oprește, iar pentru o secundă, bulinuța verde ce odată semnifica că era activ s-a facut gri și am crezut că s-a terminat. Dorind să trec peste, îmi pun telefonul înapoi unde era și merg înapoi în pat, încercând să mă reapuc de tema la română. Dar apoi, primesc din nou o notificare. Ochii mi se măresc cât mă uit la lumina emisă de ecranul din cealaltă parte a camerei. Încet, mă dau jos din pat, încercând să fac cât mai puțină liniște, simțindu-mă precum prada vânată de fiarele nemiloase ale naturii. Îmi deschid telefonul și intru pe conversație. "Vrei să îți arăt ca nu glumesc?" citesc în gura mare, fața mea arătând confuzie și dintr-o dată aud o bătaie la geamul meu, iar inima îmi tresare din ce în ce mai mult, realizând că camera mea se afla la al doilea etaj. Acțiunea îmi produce un țipăt involuntar și îmi scap telefonul din mână. Bubuitura obiectului atingând podeaua răsună în toată casa și simt cum transpirația mi se multiplică. "Ding!" Aud sunetul bântuitor al notificărilor și simt cum picioarele mi se înmoaie, ochii mei nepărăsind geamul. Rezemată de perete, deschid telefonul pentru a mia oară, degetele memorând deja acțiunea. Intru din nou pe conversație și citesc mesajul. "Ce, chiar credeai că te-aș lăsa să pleci, teafără, fără nicio rană?" . Săturându-mă, îi răspund la mesaj. "Nu înțeleg. Despre ce vorbești? NU AM FACUT NIMIC!!!" scriu rapid, mâinile tremurând-mi de la atâta adrenalină. "Hai, Liv.. Erai ultima persoană pe care aș fi crezut-o în stare să facă așa ceva. Chiar nu mai ți minte accidentul? Cum s-au ciocnit mașinile noastre, a ta în a mea, și cum ai fugit, lăsându-mă fără suflare? Chiar credeai că te voi ierta?". Simt cum mi se taie respirația când aud un sunet din dulapul meu. "Te credeam mai bună de atât " apoi de sub pat. "Mai ales cand" aud pe cineva fugind pe hol. "Eram cei mai buni prieteni" cineva fugea în pod. "Te iubeam" din nou aud o ciocnitură în geam. "Dar tu m-ai omorat" și cineva îmi bate la ușa camerei. "Cu intenție" îmi trimite ultimul mesaj, iar apoi bulinuța verde se transformă din nou în una gri cât ușa dormitorului mi se deschide lent, scârțâitul umplând camera plină de teroare.

Lucrat de eleva Dana T.