Preluarea controlului

Semnez foaia din fața mea, curios despre ce ar putea conține această telegramă. Îi mulțumesc curierului, închizând ușa și ducându-mă în camera mea, mă așez în locul în care stăteam înainte să fi fost întrerupt.

În final, mă uit la foaia de hârtie pe care am evitat să o citesc, cu dorința de a nu citi mesajul până când nu m-am așezat comod.

"Domnule Florescu,

Nu mă cunoașteți. Sincer, nici eu nu vă cunosc pe dumneavoastră. Nici eu, nici celelalte persoane care au scris aceasta telegramă cu mine. Totuși, ne cunoașteți povestea. Ne-o cunoașteți destul de bine. Dar am decis să rămâneți cu un semn mare de întrebare când vă gândiți la noi. Suntem îndurerați. Vrem pace! Vă rog, dați-ne pace!"

Cât timp citeam propozițiile din fața mea, expresia mea se transforma încet într-una confuză. Ce e asta? Cum se poate? Asta este o farsă proastă. Nici măcar nu are sens. Îmi ridic ochii pentru a putea vedea cine mi-a trimis această farsă. Cum se poate? Ei nici nu sunt caractere reale. Sunt caractere dintr-o carte citită de un alt personaj din altă poveste nepublicată. Noroc chior? Nu se poate. E prea mult pentru a fi noroc chior.

Începând să îmi recapăt abilitatea de a auzi deoarece aveam gândurile atât de gălăgioase și am devenit prizonier în propria mea minte, primul lucru pe care îl aud este de fapt tastatura mea. Îmi ridic capul și văd că tastatura mea se mișcă singură. Pe ecranul calculatorului meu, care se lărgește din ce în ce mai mult, sau așa mi se pare, este scrisă o nouă poveste. Despre… mine!

"Destinatarul citește telegrama scrisă de mine. Încet, fața lui devine una confuză, dar după aceea devine una speriată. Și-a dat seama. Nu este o glumă. Este blocat, gândurile sale fiind și singurul lucru pe care îl aude. Nici măcar nu se aude tastatura din fața lui, scriind o nouă poveste pe cont propriu. Sau poate o aude. Încet- încet, își ridica capul și citește mesajul scris de mine. Se pare ca nu mai ești autorul, domnule Florescu... Ești în povestea mea acum!

"Cum se poate? Cum se poate? Mereu a gândit așa. Chiar și când îmi scria povestea. Iubea să gândească logic. Mereu a vrut sa afle "Cum se poate?". Ce m-a enervat chestia asta! Păi uite așa, Florescu! Uite așa, se poate...

Ești în povestea mea acum!"

DANA T.