Cântecul îngerilor
"Nu cred că va mai dura mult..." o aud spunând în fața mea și îmi ridic privirea din telefon. Ochii mei se întâlnesc cu ai ei și pentru un minut, totul este bine!
Ochii ei sunt precum un cântec spus de o mama pentru a-și adormi fiica. Strălucesc printre oameni ca stelele de pe cerul întunecat. Îi observ fața, încercând să memorez fiecare trăsătură pe care pot. Observ cum colțurile de la gura sunt îndreptate spre jos, ca și cum ar zâmbi dar ar plânge în același timp. Îi observ alunița pe obrazul stâng și cum i se așază perfect cu trăsăturile ei. Observ cum părul ei castaniu este strâns într-o coada jos, cum îi cade pe umeri ca apa într-o cascadă. Observ cum se uita la mine, așteptându-mi răspunsul, dar nu găsesc puterea pentru ai răspunde. Uitându-mă la ea, e ca și cum m-aș uita la un tablou pictat cu mâinile lui Dumnezeu și realizez apoi că suntem frumoși!
Oamenii, ca specie, sunt frumoși: cum am fost noi creați din pământ, cum am evoluat în ceea ce consider eu, într-o minune! Cât timp planeta se învârte, cât tip vântul bate, cât timp luna strălucește și cât timp stelele ne admiră, suntem frumoși! Și chiar dacă unele persoane își trăiesc toată viața crezând opusul, într-un moment, într-un ultim moment de disperare, îngerii le cântă și Afrodita coboară, oferindu-și frumusețea persoanelor ce aveau să o piardă.
Simt cum o lacrimă îmi mângâie obrazul, alinându-mi durerea nesfârșită ce abia a început. Inchizându-mi ochii, îmi resping nevoia de a vedea, momentul respectiv făcându-mă să urăsc totul din jur. Mă aflu în ultimul moment de disperare. Oare îngerii când îmi vor cânta? Deschizându-mi ochii, mă uit în jur și totul e urât...Florile sunt pe jumătate uscate, iar mirosul plăcut odată emis a dispărut. Afara e întunecat, iar ploaia mă amenință sau poate îmi oferă un sanctuar de confort, amintindu-mi că nu sunt singură. Camera era rece, și oricât de mult aș încerca să mă acopăr, mă simt goală în fața privirii ei intristate. Aud cum picăturile se lovesc de geam, mutându-mi privirea pentru a le urmări. Fiind atentă la orice altceva în afara de sufletul din fața mea, observ că un curcubeu a fost format în jurul norișorilor închiși.
Zâmbind, mă întorc spre ea și îi spun cu o voce șubredă "Nu.. nu mai e mult!". Îmi zâmbește și pentru o secundă, camera își recăpăta lumina. Zâmbindu-i, nu pot ignora sentimentul pe care îl aveam. Zâmbetul ei mă făcea să mă simt de parcă eram sărutată de razele de soare a verii. Lacrima ce îi curgea acum pe obraz, mă făcea să devin geloasă dorind să fiu eu cea ce o mângâie. O țin de mână și îi șterg lacrima, presându-ne frunțile. Îi simt cum respirația încetinește și o observ, pentru ultima oară... Observ cum pieptul nu i se mai mișcă. Observ cum ochii ei închiși tot au același farmec. Observ cum acum, când se îndreptează spre somnul etern, somnul de care odată îi era frică, arată mai liniștită decât a fost vreodată. Observandu-i pentru ultima oară alunițele, firele de păr ce se așază grațios pe fața ei, pielea ei de catifea ce acum posedă o temperatura înfricoșător de joasă, înțeleg că îngerii mi-au cântat!
LUCRAT DE ELEVA DANA T.